"Mă trezesc zâmbind", spunea el

"Mă trezesc zâmbind", spunea el. Şi se trezea. Zâmbind. De fiecare dată, fără excepţie. Avea un sens. Totul. După multă vreme, avea un sens. Nu-i mai fixa nimeni ce-şi doreşte. Nu mai conta. Era simplu. Pentru prima oară conta el, conta ce îşi doreşte, avea importanţă ce vrea şi ce îi place.

Niciodată nu m-am priceput la lucrurile pe care le merit. Întotdeauna, cineva din jurul meu ştia mai bine decât mine. "Tu asta meriţi", mi se spunea. Nimeni nu m-a întrebat ce vreau, ce mă face fericit. Ştiau parcă ce merit. Mă simţeam predestinat, prins într-un cerc vicios din care nu am cum să scap. De ce? Pentru că toată lumea ştia ce merit. Mai puţin eu. Uite cum văd eu lucrurile. Merit tot ce îmi doresc, merit tot ce simt eu că îmi e benefic, merit tot ce simt eu că poate face din mine un om mai bun. Asta e cea mai mare realizare pe care cineva o poate avea. Să te facă să vrei să te schimbi. Nu pentru că nu eşti bun aşa cum eşti ci, pur şi simplu, pentru că poţi fi şi mai bun. Şi ajungi să crezi asta. Şi ajungi să îţi doreşti asta. Dacă reuşeşti să ajungi la capăt, acolo e fericirea.

Lucrurile fenomenale sunt cele care te schimbă, sunt cele care te fac să nu regreţi nimic. Sunt lucrurile care te fac să nu înţelegi de ce. Sunt lucrurile care te fac să nu îţi doreşti să înţelegi de ce pentru că ai un feeling de normalitate. Te uiţi în gol şi suspini zîmbind: "Aşa trebuie să fie!". Şi ai dreptate. Şi în ochii tăi se vede fericirea. Zâmbeşti cu ochii. Nu-i aşa că vrei mai mult?

Maturitatea ţine de tot ce poţi să faci pentru tine prin ceilalţi în aşa fel încât să nu răneşti pe nimeni. Există un clişeu în dragoste. Defapt există mai multe, dar doar unul merită dezbătut. Plec, măcar unul dintre noi să fie fericit. Mi se pare monstruos. Are o oarecare logică. Poate fi interpretat ca dovadă absolută de iubire, de jertfă. Dovezile de genul ăsta te fac să îţi pierzi fericirea pe de altă parte. Pentru că niciodată...niciodată nu se întâmplă aşa. Nimeni nu e fericit. Şi nu e vorba de rutină, de obişnuinţă. E vorba de zâmbete şi gânduri, de ochi şi buze, de şoapte şi miracole. Aşa trebuie să fie.

Şi pleci. Te retragi în universul tău, de fiecare dată, pentru că eşti prea obosit ca să mai lupţi, prea obosit să îţi mai dai o şansă, prea obosit să mai crezi. Şi timpul trece fără noi. Te uiţi la ceas obositor, din ce în ce mai des şi-ţi spui poate... Nu te înşeli, nu greşeşti... E greu.. Habar nu ai de ce. Nu are nimic din ce era înainte. Cum spuneam, nu e vorba de rutină sau obişnuinţă... Atunci ce era? Eu ştiu... "Mă trezesc zâmbind", spunea el.

"Scrie-mi. Ador să-mi scrii"
SHARE

About Cosmin Pop

Trimiteți un comentariu